Dragoste cu foc

Cum şi când am început eu să iubesc ardeiul iute. Poveste cu năbădăi.

Personal ador acest ardei. Până acum 2 ani utilizam cu zgârcenie această pudra roşie ce se găseşte în comerţ. Îmi amintesc cum mama o numea: „boia de ardei iute”. Mi se părea un nume amuzant. Şi acum la fel. Mă pufneşte râsul ori de câte ori aud denumirea asta.
Ea o folosea pentru a „freca” slănina fiartă. O reţetă a ei care dădea o savoare deosebită acestui produs foarte greu de digerat şi nesănătos. Când am crescut puţin „frecarea” slăninii cu boia, usturoi şi alte mirodenii a devenit activitatea mea. Nu prea îmi plăcea dar faptul că era mama lângă mine îmi dădea curaj. Câte amintiri.

         În 2010, eram în Mestre/Italia aşteptând un tren. Cum nu-mi place să aştept. am decis să fac o plimbare prin oraş. La un moment dat dau peste un restaurant chinezesc şi citesc pe menu-ul atârnat de uşă: „picioruşe de broaşte picante.” „Vai... nu se poate! Eu ador  picioruşele de broască. (sunt excepţionale, pe cuvânt). Hai la prânz.”
Zis şi făcut. Mă aşez la o masă şi comand mâncarea ce doream. Ospătarul ma-ntreabă dacă vreau şi orez dar eu răspund că nu. Nu-mi era foame: mi-era poftă!
       După câteva minute apare şi mâncarea mea şi observ cum câteva persoane încep să şoşotească uitându-se în direcţia mea. Nu dau importanţă prea mare. Eram foarte curioasă să văd despre ce mâncare fantastică se trata. Când mi se pune farfuria pe masă rămân cu gura căscată. În jur de 50 de mici ardei roşii (peperoncini) pluteau cu dezinvoltură în farfuria mea. Fără exagerare. Dar nu schiţez un singur gest. Mulţumesc frumos şi încerc să-mi fac curaj. Sincer, îmi pierise pofta. Picant picant dar nu mă aşteptam la aşa ceva. Mi se umpluseră ochii de lacrimi numai la vederea acestei farfurii. Practic era roşie. Unde naiba erau picioruşele promise? Mda. Ridic ochii din farfurie şi întind mâna după apă. Îmi torn un pahar plin cu vârf uitându-mă cu disperare după ospătar. Voiam să-i cer orezul ăla pe care mi l-a propus dar nu era de găsit. Observ din nou câteva perechi de ochi care mă fixau cu mare interes şi realizez instant că aceste persoane cunoşteau faimoasele picioruşe picante. Aşteptau doar să mă vadă plângând ca ei să se distreze. „S-o credeţi voi, gândesc. Nu o să vă dau satisfacţie niciodată!”
        Înşfac furculiţa cu încredere, dând impresia că ştiam precis ce mă aşteaptă.  Şi ca să le fac şi mai tare în ciudă înţep cu furculiţa 2 ardei mici mici. „Cât de iute pot fi, mie îmi place picant. Doar nu o să mor”. Introduc cu naturaleţe în gură. Câteva fracţiuni de secundă îmi verific alternativele: „să-înghit întreg” dacă mă-înec?, „să scuip” or să se tăvălească pe jos de râs nemernicii ăştia,... "nu-mi rămâne decât să mestec". Parcă aveam un cărbune aprins în gură. Fiecare mestecare îmi provoca arsuri de gradul 5 pe mucoasa bucală. Dar continui. Lacrimile încep să-mi curgă automat, întorc capul să nu mă vadă monştrii ăia şi mi le şterg rapid. Îmi ieşea foc din gură. Simţeam ca şi cum gura era toată o rană deschisă şi-mi curgea sângele şiroaie. Îmi ieşeau flăcări şi pe nas, ca la dragoni, dar nu mă dau bătută. Puteţi să vă uitaţi cât vreţi: „Nu ştiţi cu  cine aveţi de a face”.
       A doua îmbucătură a fost un picioruş. „Ce gust avea?! Era bun? ” Cine naiba ştie?!!!! Ce simţeam era doar un incendiu de proporţii incomensurabile. Dar mă prefac că-mi place şi mă uit la ei surâzând ca o cretină. Evident nici nu mai judecam. Incendiul ajunsese deja la creier. Simţeam cum tot sângele îmi sărise în obraji. Aveam impresia că am buzele cât doua roţi de camion. Mi-era frică să le ating; credeam că o să explodeze. Dar ca prin vis văd cum pocitaniile pleacă. Parcă am zărit un semn de salut şi de admiraţie dar nu pot jura cu mâna pe Biblie. Ochii îmi erau împăienjeniţi de tot. 
      Mănânc mecanic, de ruşine, mai mult de jumătate din porţie. Nu e civilizat să laşi în farfurie. Mă uit în jur, era ceaţă, şi nu mai văd pe nimeni. Eram singura rămasă. Ospătarul cu vârstă indefinită se uita la mine rugându-mă parcă, din priviri, să plec. Sau cel puţin aşa mi s-a părut. Poate era doar o scuză inconştientă. Mă uit la ceas: „chiar e târziu!”. Plătesc în viteză. Mi se oferă un păhărel "de ceva" (?) dar educat refuz şi o iau la goană spre gară. Câteva minute n-am timp să mă gândesc că am foc în gură şi-mi ies flăcări pe nas şi pe urechi. Trenul era deja pe peron. Suflând ca un boboc de gâscă beat, urc, mă aşez pe scaun şi las lacrimile să-mi curgă în voie. Dar ochii nu-mi erau trişti.
       Lumea se uita la mine şi nu ştia dacă plângeam de durere sau de fericire. De fapt, nu plângeam deloc. Îmi curgeau lacrimile. Pur şi simplu. Ce ispravă am mai făcut!!!
       Am jurat că dacă supravieţuiesc o să continui să mănânc ardei iute în toate formele lui. Cunoşteam istoria şi renumitele calităţi ale ardeiului buclucaş dar nu devenisem încă fan. Acum aveam un motiv plauzibil. N-am încetat de atunci.

     Părinţii au o bucată de pământ iar plantele de ardei iuţi sunt la loc de cinste. Când vine câte un vecin să viziteze grădina se uimeşte de câţi ardei avem. „Dar ce faci cu atâţia ardei iuţi?!” „Sunt ai fetei” răspunde mama.
    Acum mănânc fără să clipesc un ardei, şi-l mestec cu energie. Nu că nu aş mai simţi nimic dar e „normal”. Nelipsit din bucătăria mea. Foarte puţine mâncăruri sunt gătite fără. Salate, supe, paste, orez, cartofi, pâine. Praf/ pudră îl pun în vin fiert/ciocolată caldă, cocktail-uri.
    Puşi la oţet nu-mi prea plac şi am tot căutat un alt sistem de ai conserva până l-am găsit.
Îi înşir pe aţă şi-i pun la uscare. Cum Hawaienii fac coroniţe din flori eu fac din ardei. „Coroniţe de ardei iuţi.” Am toată iarna. Verzi, roşii nu e important.  Important e să pişte. Rău de tot.  Sănătate curată.
Începe şi tu să foloseşti dacă ţii la sănătatea ta. Te poţi lovi de câteva „neplăceri” fizice dar sunt toate trecătoare. Sunt uşor de evitat.
Să începi gradat, nu ca mine.
Nu schimbă gustul mâncării în niciun fel dar ajută la digestie. Ridică moralul şi scade colesterolul.
PLUS că este un puternic afrodiziac! Nu am idee ce cantitate trebuie să mănânci ca să aibă acest efect dar pot să mă informez. La mine nu se pune că nu am "jumătate".

Uite un articol separat (şi serios) despre proprietăţile benefice incredibile ale acestei „minuni” a naturii.

Pe curând. Să fii iubit.

Trimiteți un comentariu

4 Comentarii

  1. Mi s-a parut distractiv! De undeva trebuie sa inceapa fiecare, asa si tu!! Noi avem un prieten de umbla cu ardeiul in buzunar! Neaparat sa-mi pastrezi si mie niste ardei iuti!

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulţumesc. Şi eu am râs cu lacrimi când am scris.:). Auzi ardeiul în buzunar... ilar. Sigur, găseşti ardei la mine şi la bunici. Dacă nu-i mâncăm pe toţi. :)

    RăspundețiȘtergere
  3. You're great!!!!!! ai un mod de a relata fapte aparent banale,absolut normale in viata unui muritor ...ma repet dar in limba materna:esti nemaipomenita :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. (f) Thank you. Mulţumesc. M-am emoţionat. Mă bucur că-ţi place.

      Ștergere

RESPECT este cuvântul de ordine. Aroganța/grandomania, insultele de orice gen, comentariile care NU sunt la obiect nu au ce căuta pe această pagină. Dedic trup şi suflet reţetelor, de aceea orice iniţiativă pozitivă (like, share, comment) este apreciată. Mulţumesc. O viaţă delicioasă îţi doresc. Ps. În caz de nu vezi publicat comentariul tău (1-3 zile), este pentru că nu am acces la internet.