Eu. Pronume personal nominativ.

    Cristina este numele meu. Un nume ce ador şi pentru care îi sunt foarte recunoscătoare celui ce mi l-a dat. Părinţii, presupui tu. Nu. Fraţii/surorile?! Neahhhh. Atunci cine?! 
Un copil necunoscut, de vreo 5 anişori, care era în vizită la mama lui, internată în acelaşi centru maternal cu mama mea. Dar povestea asta va fi scrisă într-un alt articol inedit. Merită să o citești.
    În data de 14 noiembrie 1975 mama a dat naştere unei fete. Alta. A şaptea. Săraca de ea. Dar a făcut un lucru bun (relativ). Sănătoasă, voinică şi tare mâncăcioasă! Am crescut umblând desculţ. Călcam pe pietre ca şi cum ar fi fost iarbă. Nici nu simţeam. Ia încercă acum să mergi desculţ prin pietre... Închide-ţi ochii ţi imaginează-ți scena. Mă pufneşte râsul. „Au, au, ah, au... mamă ce doare, e ridicol şi imposibil”. Ehi da oameni buni, nu mai suntem în stare. Părinţii ne cocolesc de mici cumpărându-ne papucei de Giorgio Armani (sau Dolce Gabbana). Cum să mai fim noi capabil să fugim prin pietre?!!! Ah... cât îmi lipsesc obiceiurile astea.

    Sunt ţăranca deci, şi mă mândresc! Am învăţat de mică ce înseamnă natură. Cum se lucrează pământul şi se cresc puii. De tăiat n-am învăţat. Nu mi-am dat interesul. Mă îngrozeşte ideea de a lua viaţa unei creaturi. Şi totuşi nu zic NU unei aripi la grătar... hmmmmm, ce bun! Ipocrizie.

    Sunt o persoană simplă, încăpăţânată până la cer. Impulsivă dar raţională. Ehi... gândeşti tu. „Cum să fii impulsivă şi-n acelaşi timp raţională?!. E o contradicţie.” Nu te contrazic. Dar aşa sunt eu: înger şi demon. Depinde de cine şi cum mă interpelează. Mă raportez mediului înconjurător.

   Femeie fiind iubesc să fiu elegantă. Odiind totuşi să fac shopping. „Ehi??! Nu-i adevărat! E o blasfemie. Femeie ce nu iubeşte shopping-ul!” Dar e adevărat: detest să intru în magazinele de haine/încălţăminte. În schimb ador supermarketurile alimentare.

     Gătesc de plăcere şi mănânc din dragoste. Poţi să-ţi imaginezi ce greu este să mă menţin în formă din cauza acestui hobby?! Mai ales că nu-mi place sportul. Niciun fel. Nu mi-a plăcut niciodată. Dar merg foarte mult pe jos. În mare viteză. Sala mea este grădina părinţilor mei. Noroc cu ea de reuşesc să mai îmbrac fuste de anul trecut (de exemplu).

    Celibatară şi singură îmi permit să experimentez fel de fel de reţete. Care mai de care mai „îndrăzneţe”. Imaginează-ţi să te întorci acasă de la servici într-o casă plină de mirosuri care mai de care mai îmbătătoare... Să mori de curiozitate şi, mai ales, de foame. Faci rapid un duş şi te aşezi la masă. Vin eu cu farfuria tremurând de grijă. „O să-i placă oare?!” Tu înşfaci furculiţa (sau lingura, depinde) şi bagi în gură ceva ce habar nu ai ce e. Te strâmbi instantaneu. „Vai s-a fript, era prea fierbinte, fir-ar...” Dar nu. După ce ai depăşit stupoarea şi dezgustul fugi la coş golindu-ţi gura cu înverşunare. După care bei 3 pahare de apă rece. Cu primul faci gargară, următoarele 2 le bei dintr-o suflare. Roşu ca racul, după 3 ore de fiert, te uiţi la mine cu ochi de gazelă terorizată: „Ai vrut să mă otrăveşti?!” Ha, ha ha. Se poate întâmpla şi asta când combini ingrediente ce NU suportă combinaţie. De exemplu mirodeniile: mărarul cu chimionul. Gustul e de-a dreptul înfiorător. Cel puţin pentru mine.
     Să mai povestesc câte ceva despre mine? Mai bine nu, sau să lăsăm pe altădată.

   Şi eu, ca multe alte persoane, sunt convinsă că viaţa mea este un roman şi sunt constrânsă sa-l scriu, pentru binele omenirii. Aşa că, fii pe fază!

   La gătit acum că mor de foame şi mi-e frică să nu pierd vreun kg. Ar fi foarte grav, nu crezi?!
La revedere. Te-ntorci, nu??! 


Trimiteți un comentariu

2 Comentarii

RESPECT este cuvântul de ordine. Aroganța/grandomania, insultele de orice gen, comentariile care NU sunt la obiect nu au ce căuta pe această pagină. Dedic trup şi suflet reţetelor, de aceea orice iniţiativă pozitivă (like, share, comment) este apreciată. Mulţumesc. O viaţă delicioasă îţi doresc. Ps. În caz de nu vezi publicat comentariul tău (1-3 zile), este pentru că nu am acces la internet.